Olãritul, un meşteşug strãvechi Olãritul reprezintã o îndeletnicire pe care noi românii o moştenim din adâncul timpurilor, de la îndepãrtaţii noştri strãmoşi din neolitic, dar totodatã a fost şi este una dintre cele mai propice modalitãţi de materializare a însuşirilor artistice. Prin forma, proporţii, decor şi culoare vasele de orice tip au întrunit pe lângã rosturile practice şi virtuţi artistice decurgând din ştiinţa, inventivitatea şi imaginaţia meşterului popular, din stãpânirea tehnicilor şi a meşteşugului. ţãranul din vechime nu se înconjurã de lucruri multe, strãlucitoare şi moarte. Obiectele lui erau puţine la numãr, niciodatã pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la îndemânã lucrul viu al mâinilor lui care rostuiau materia, înnobiland-o prin efort şi suferinţã. In acest sens, olãritul este o muncã obositoare ce necesitã forţã, îndemanâre şi cunoş- tinţe deosebite. De aceea, olãritul este un meşteşug rezervat în exclusivitate bãrbaţilor, femeile ajutând eventual doar la decorat. Meşteşugul olãritului avea în primul rând un rol practic, dar ceramica este folositã şi în scop decorativ, în construcţii sau pentru anumite ritualuri. Locuinţa ţãrãneascã cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, cãni, strãchini, chiupuri, blide, oale pentru ţinut laptele, oale enorme în care se pregãtea mâncarea pentru sãrbãtorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucãrii etc. Mulţimea vaselor produse îşi poate gãsi o explicaţie în obiceiul cã la nuntã sau la înmormantare acestea sã fie sparte. Multe vase se spãrgeau şi înaintea începerii postului, pentru ca bucatele mâncate sã nu fie puse din greşealã într-un vas vechi şi sã se “spurce” cu mâncare “de dulce”. Oalele se adunau în fundul curţii şi se spargeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi. Pânã şi “prepeleacul” (par cu câteva ramuri în varful cãrora erau agãţate oalele cu gura în jos, ca sã se scurga dupã ce au fost spãlate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase. Ionel Cococi, meşterul care a uimit lumea Ionel Cococi s-a nãscut la data de 1 iulie 1969 în localitatea Vãdastra. El îşi desfãşoarã munca dupã crezul „dãcã ştii sã respecţi lutul, te respectã şi el pe tine”. Deşi a îmbrãţişat meş- teşugul olãritului abia în anul 2000, Ionel Cococi crede cu ardoare cã asta e menirea lui. Toţi avem un destin foarte bine creionat, numai cã nu trebuie sã stãm şi sã aşteptãm pasivi, ci trebuie sã contribuim şi noi la împlinirea lui. Poate ãsta a fost destinul meu”, declarã Ionel Cococi. Vasele sale prin formã nu foarte repede, deoarece procesul necesitã timp îndelungat, foarte multã rãbdare şi prticepere, nu neapãrat efort fizic. Astfel, din lutul gri scos de la 2-3 metri adâncime, meşterul realizeazã mai întâi fundul vasului, iar apoi un şnur ce se pune roatã, se bate, se finiseazã, dându-se astfel forma vasului dorit. Atelierul meşterului Cococi se aflã chiar în gospodãria din localitatea Vãdastra. „Nu aveam nimic cu arta, dar am simţit cã mã cheamã, atunci, târziu, prin 2002, şi de-atunci tot asta fac, am început sã lucrez vase. Trebuie sã contribuim şi noi la împlinirea destinului nostru. Poate ãsta a fost destinul meu”, spune el. ªi-a însuşit olãritul în varianta în care l-au practicat purtãtorii culturii Vãdastra cu mii şi mii de ani în urmã. ªi doar de vreo 9 ani face asta. „Dacã o laşi şi ceramica te lasã. Nu e de glumit cu ea, o iei uşor, respecţi lutul şi el te va respecta pe tine”. Iar paşii trebuie respectaţi cu rigurozitate: „Încep cu procurarea şi pregãtirea lutului. Eu aduc pãmânt, de preferinţã lut gri, scos de la aproape doi, trei metri, care este mãrunţit, îndepãrtez impuritãţile, îl cern, apoi din cel curat fac o pastã. Il frãmânt bine de mai multe ori. Simt la mânã când este bun pentru a ridica vasul. Vasul îl ridic cu ajutorul şnurului. Prima datã realizez partea de jos a vasului, adicã fundul vasului, care este asemãnãtor cu o turtiţã, apoi fac un şnur pe care îl pun ca o spiralã şi cu el ridic pereţii vasului presând mereu şi uniformizând. Dupã ridicarea vasului netezesc şi decorez cu diverse motive: spiralã simplã, spiralã dublã, simpli şi dubli colţi de lup, colţi de lup în zig-zag. Ele sunt continuitatea vieţii pe pãmânt! Îl las la uscat câteva zile dupã care îl ard în cuptor la 900 de grade Celsius, asta ca sã obţin culoarea neagrã specificã. Dupã scoaterea din cuptor fixez caolinul pe pereţii vasului, care are rolul de a scoate decorul în evidenţã”, spune meşterul. Olãritul, unelte şi etape Tot de la meşterul Ionel Cococi am aflat care sunt principalele unelte şi etape ale preparãrii lutului, mai în amãnunt. „Principalele etape ale preparãrii lutului înainte de ardere (curãţire, dospire, frãmântare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troacã, mezdreaua, cuţitoaia, fachieşul, şi plotogul, cornul şi gaiţa. Nu lipseste nici morişca de mânã – râşniţa utilizatã pentru mãcinarea fina a oxizilor de plumb şi a nisipului sau pietrei ce intrã în compoziţia smalţului aplicat pe vase între douã arderi în cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit îl deţine roata olarului sau roata pentru modelat. Roata e formatã din doua discuri, unul mai mic sus şi unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printrun ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgãrele de pãmânt, iar discul de jos este mişcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mişcare circularã destul de rapidã. Astfel, roata se învârteşte, obţinându-se forme circulare cu contur regulat”, spune Ionel Cococi. Vã vom prezenta în rândurile urmãtoare etapele şi succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transformã într-un obiect de artã popularã. Dospirea şi frãmântarea argilei Argila, de cea mai bunã calitate, extrasã din "coasta dealului”, este adusã în curte şi lãsatã la "dospit” vreme de câteva sãptãmâni. In cadrul acestui proces, argila este mãrunţitã şi udatã cu apã la un anumit interval de timp. Apoi, lutul este tãiat în bucãţi mari, bãtute cu maiul şi udate. Aceste bucãţi de lut, cunoscute şi sub numele de "turte" sunt aduse în atelier şi aşezate pe o platformã de lemn. Urmeazã frãmântãri repetate cu picioarele, apoi cu mâinile pânã când capãtã un aspect unsuros. Lutul este apoi tãiat felii cu cuţitoaia, care iarãşi se amestecã, şi se bat cu maiul pentru a obţine o pastã omogenã. Când olarul considerã cã pasta este bunã aceasta se împarte în bulgãri rotunjiţi şi de mãrime egalã. Dospirea şi frãmântarea se înscriu printre cele mai importante operaţii, migãloase şi obositoare, dar care asigurã în bunã parte calitatea produselor. Modelarea argilei „Bulgãrii de lut ajung apoi pe roata de modelat. În aceastã etapã foarte importantã este coordonarea adecvatã a vitezei roţii cu apãsarea uşoarã a bucãţii de argilã şi modelarea treptatã a acesteia. Argila se înalţã ca un turnuleţ şi din acest moment se acţionazã pentru formarea interiorului. Netezirea şi finisarea pereţilor se face cu o bucatã de lemn numitã „pieptene” şi cu o bucatã de piele „potlogul”. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei strãchini simple nu dureaza mai mult de un minut”, ne mai explicã meşterul popular, care are însã o tehnicã aparte de realizare a vaselor de ceramicã: “Vasele nu sunt fãcute pe roata olarului. Frãmânt bine lutul şi fac corzi lungi din el, groase cam de un deget. Aşez corzile una peste cealaltã în forma vasului, dar nu pun decât 2-3 rânduri odatã şi las apoi la uscat. Aştept sã se întãreascã lutul şi abia dupã aceea continui. Trebui sã controlezi forma vasului, altfel, dacã pui toate straturile de corzi, te controleazãvasul pe tine”, a povestit meşterul. Uscarea şi arderea vaselor Dupã modelare vasele se pun la uscat, la umbrã, timp de câteva zile. Dupã uscare sunt înmuiate întro zeamã albã sau roşie, preparatã din apã şi humã, numitã popular „albealã”, iar în limbajul etnografilor „angobã”. Peste aceasta se aştern ornamentele solar, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar când se foloseşte smalţul se fac douã arderi. Ornamentarea vaselor In creatia sa plastica, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme şi simboluri, realizând structuri compoziţionale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafaţa angobatã a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca meandrul, creanga brãduţului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, şarpele, degetutele, florile câmpului, folosind nuanţe de alb, albastru şi cafeniu. La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalţ, de bunã calitate, ceea ce potenţa rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai rãspânditã tehnicã de decoratie foloseşte un corn de vitã având în vârf o panã de gâscã. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gâscã. Avem astfel o veritabilã peniţã. Decorurile fine se pot obţine folosind un beţişor fire de pãr de porc mistret. Un alt tip de decoraţie se obţine prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului dupã înmuierea sa în substanţa colorantã, apãrând astfel culoarea pastei. O altã tehnicã, întâlnitã în special în sudul României, constã în aplicarea în relief a unor şnururi, brâie sau rozete de pastã. Cromatica vaselor de ceramicã pastreazã tradiţii strãvechi. Ceramica roşie din sud-vestul ţãrii este de provenienţã romanã, iar galbenul, verdele şi albul din diferite centre indicã tradiţii bizantine. Toate culorile folosite sunt naturale. Cornel PREDEANU
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.
Olãritul, un meşteşug strãvechi Olãritul reprezintã o îndeletnicire pe care noi românii o moştenim din adâncul timpurilor, de la îndepãrtaţii noştri strãmoşi din neolitic, dar totodatã a fost şi este una dintre cele mai propice modalitãţi de materializare a însuşirilor artistice. Prin forma, proporţii, decor şi culoare vasele de orice tip au întrunit pe lângã rosturile practice şi virtuţi artistice decurgând din ştiinţa, inventivitatea şi imaginaţia meşterului popular, din stãpânirea tehnicilor şi a meşteşugului. ţãranul din vechime nu se înconjurã de lucruri multe, strãlucitoare şi moarte. Obiectele lui erau puţine la numãr, niciodatã pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la îndemânã lucrul viu al mâinilor lui care rostuiau materia, înnobiland-o prin efort şi suferinţã. In acest sens, olãritul este o muncã obositoare ce necesitã forţã, îndemanâre şi cunoş- tinţe deosebite. De aceea, olãritul este un meşteşug rezervat în exclusivitate bãrbaţilor, femeile ajutând eventual doar la decorat. Meşteşugul olãritului avea în primul rând un rol practic, dar ceramica este folositã şi în scop decorativ, în construcţii sau pentru anumite ritualuri. Locuinţa ţãrãneascã cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, cãni, strãchini, chiupuri, blide, oale pentru ţinut laptele, oale enorme în care se pregãtea mâncarea pentru sãrbãtorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucãrii etc. Mulţimea vaselor produse îşi poate gãsi o explicaţie în obiceiul cã la nuntã sau la înmormantare acestea sã fie sparte. Multe vase se spãrgeau şi înaintea începerii postului, pentru ca bucatele mâncate sã nu fie puse din greşealã într-un vas vechi şi sã se “spurce” cu mâncare “de dulce”. Oalele se adunau în fundul curţii şi se spargeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi. Pânã şi “prepeleacul” (par cu câteva ramuri în varful cãrora erau agãţate oalele cu gura în jos, ca sã se scurga dupã ce au fost spãlate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase. Ionel Cococi, meşterul care a uimit lumea Ionel Cococi s-a nãscut la data de 1 iulie 1969 în localitatea Vãdastra. El îşi desfãşoarã munca dupã crezul „dãcã ştii sã respecţi lutul, te respectã şi el pe tine”. Deşi a îmbrãţişat meş- teşugul olãritului abia în anul 2000, Ionel Cococi crede cu ardoare cã asta e menirea lui. Toţi avem un destin foarte bine creionat, numai cã nu trebuie sã stãm şi sã aşteptãm pasivi, ci trebuie sã contribuim şi noi la împlinirea lui. Poate ãsta a fost destinul meu”, declarã Ionel Cococi. Vasele sale prin formã nu foarte repede, deoarece procesul necesitã timp îndelungat, foarte multã rãbdare şi prticepere, nu neapãrat efort fizic. Astfel, din lutul gri scos de la 2-3 metri adâncime, meşterul realizeazã mai întâi fundul vasului, iar apoi un şnur ce se pune roatã, se bate, se finiseazã, dându-se astfel forma vasului dorit. Atelierul meşterului Cococi se aflã chiar în gospodãria din localitatea Vãdastra. „Nu aveam nimic cu arta, dar am simţit cã mã cheamã, atunci, târziu, prin 2002, şi de-atunci tot asta fac, am început sã lucrez vase. Trebuie sã contribuim şi noi la împlinirea destinului nostru. Poate ãsta a fost destinul meu”, spune el. ªi-a însuşit olãritul în varianta în care l-au practicat purtãtorii culturii Vãdastra cu mii şi mii de ani în urmã. ªi doar de vreo 9 ani face asta. „Dacã o laşi şi ceramica te lasã. Nu e de glumit cu ea, o iei uşor, respecţi lutul şi el te va respecta pe tine”. Iar paşii trebuie respectaţi cu rigurozitate: „Încep cu procurarea şi pregãtirea lutului. Eu aduc pãmânt, de preferinţã lut gri, scos de la aproape doi, trei metri, care este mãrunţit, îndepãrtez impuritãţile, îl cern, apoi din cel curat fac o pastã. Il frãmânt bine de mai multe ori. Simt la mânã când este bun pentru a ridica vasul. Vasul îl ridic cu ajutorul şnurului. Prima datã realizez partea de jos a vasului, adicã fundul vasului, care este asemãnãtor cu o turtiţã, apoi fac un şnur pe care îl pun ca o spiralã şi cu el ridic pereţii vasului presând mereu şi uniformizând. Dupã ridicarea vasului netezesc şi decorez cu diverse motive: spiralã simplã, spiralã dublã, simpli şi dubli colţi de lup, colţi de lup în zig-zag. Ele sunt continuitatea vieţii pe pãmânt! Îl las la uscat câteva zile dupã care îl ard în cuptor la 900 de grade Celsius, asta ca sã obţin culoarea neagrã specificã. Dupã scoaterea din cuptor fixez caolinul pe pereţii vasului, care are rolul de a scoate decorul în evidenţã”, spune meşterul. Olãritul, unelte şi etape Tot de la meşterul Ionel Cococi am aflat care sunt principalele unelte şi etape ale preparãrii lutului, mai în amãnunt. „Principalele etape ale preparãrii lutului înainte de ardere (curãţire, dospire, frãmântare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troacã, mezdreaua, cuţitoaia, fachieşul, şi plotogul, cornul şi gaiţa. Nu lipseste nici morişca de mânã – râşniţa utilizatã pentru mãcinarea fina a oxizilor de plumb şi a nisipului sau pietrei ce intrã în compoziţia smalţului aplicat pe vase între douã arderi în cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit îl deţine roata olarului sau roata pentru modelat. Roata e formatã din doua discuri, unul mai mic sus şi unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printrun ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgãrele de pãmânt, iar discul de jos este mişcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mişcare circularã destul de rapidã. Astfel, roata se învârteşte, obţinându-se forme circulare cu contur regulat”, spune Ionel Cococi. Vã vom prezenta în rândurile urmãtoare etapele şi succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transformã într-un obiect de artã popularã. Dospirea şi frãmântarea argilei Argila, de cea mai bunã calitate, extrasã din "coasta dealului”, este adusã în curte şi lãsatã la "dospit” vreme de câteva sãptãmâni. In cadrul acestui proces, argila este mãrunţitã şi udatã cu apã la un anumit interval de timp. Apoi, lutul este tãiat în bucãţi mari, bãtute cu maiul şi udate. Aceste bucãţi de lut, cunoscute şi sub numele de "turte" sunt aduse în atelier şi aşezate pe o platformã de lemn. Urmeazã frãmântãri repetate cu picioarele, apoi cu mâinile pânã când capãtã un aspect unsuros. Lutul este apoi tãiat felii cu cuţitoaia, care iarãşi se amestecã, şi se bat cu maiul pentru a obţine o pastã omogenã. Când olarul considerã cã pasta este bunã aceasta se împarte în bulgãri rotunjiţi şi de mãrime egalã. Dospirea şi frãmântarea se înscriu printre cele mai importante operaţii, migãloase şi obositoare, dar care asigurã în bunã parte calitatea produselor. Modelarea argilei „Bulgãrii de lut ajung apoi pe roata de modelat. În aceastã etapã foarte importantã este coordonarea adecvatã a vitezei roţii cu apãsarea uşoarã a bucãţii de argilã şi modelarea treptatã a acesteia. Argila se înalţã ca un turnuleţ şi din acest moment se acţionazã pentru formarea interiorului. Netezirea şi finisarea pereţilor se face cu o bucatã de lemn numitã „pieptene” şi cu o bucatã de piele „potlogul”. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei strãchini simple nu dureaza mai mult de un minut”, ne mai explicã meşterul popular, care are însã o tehnicã aparte de realizare a vaselor de ceramicã: “Vasele nu sunt fãcute pe roata olarului. Frãmânt bine lutul şi fac corzi lungi din el, groase cam de un deget. Aşez corzile una peste cealaltã în forma vasului, dar nu pun decât 2-3 rânduri odatã şi las apoi la uscat. Aştept sã se întãreascã lutul şi abia dupã aceea continui. Trebui sã controlezi forma vasului, altfel, dacã pui toate straturile de corzi, te controleazãvasul pe tine”, a povestit meşterul. Uscarea şi arderea vaselor Dupã modelare vasele se pun la uscat, la umbrã, timp de câteva zile. Dupã uscare sunt înmuiate întro zeamã albã sau roşie, preparatã din apã şi humã, numitã popular „albealã”, iar în limbajul etnografilor „angobã”. Peste aceasta se aştern ornamentele solar, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar când se foloseşte smalţul se fac douã arderi. Ornamentarea vaselor In creatia sa plastica, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme şi simboluri, realizând structuri compoziţionale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafaţa angobatã a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca meandrul, creanga brãduţului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, şarpele, degetutele, florile câmpului, folosind nuanţe de alb, albastru şi cafeniu. La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalţ, de bunã calitate, ceea ce potenţa rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai rãspânditã tehnicã de decoratie foloseşte un corn de vitã având în vârf o panã de gâscã. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gâscã. Avem astfel o veritabilã peniţã. Decorurile fine se pot obţine folosind un beţişor fire de pãr de porc mistret. Un alt tip de decoraţie se obţine prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului dupã înmuierea sa în substanţa colorantã, apãrând astfel culoarea pastei. O altã tehnicã, întâlnitã în special în sudul României, constã în aplicarea în relief a unor şnururi, brâie sau rozete de pastã. Cromatica vaselor de ceramicã pastreazã tradiţii strãvechi. Ceramica roşie din sud-vestul ţãrii este de provenienţã romanã, iar galbenul, verdele şi albul din diferite centre indicã tradiţii bizantine. Toate culorile folosite sunt naturale. Cornel PREDEANU